CANTEC DIN BUCOVINA
Canta cucul bata-l vina,
De rasuna Bucovina,
Canta cucu-ntr-un bradut
De rasuna-n Cernauti.
Bucovina, rai cu flori,
Unde sunt ai tai feciori?
Au fost dusi in alta tara,
Dar se-ntorc la primavara.
Si-napoi cand or vini,
Tot pe tine te-or iubi.
Bucovina, plai cu soare,
Te-au calcat rusii-n picioare.
Bucovina, plai cu flori,
Unde sunt ai tai feciori?
Muntilor cu creasta rara,
Nu lasati Straja sa piara,
Daca piere straja voastra,
A pierit si tara noastra...
LIMBA NOASTRA
de Alexe Mateevici
Limba noastra-i o comoara
In adîncuri înfundata
Un sirag de piatra rapa
Pe mosie revarsata.
Limba noastra-i foc ce arde
Intr-un neam, ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cîntec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zari albastre.
Limba noastra-i graiul pîinii,
Cînd de vînt se misca vara;
In rostirea ei batrînii
Cu sudori sfintit-au ďara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Nu veti plînge-atunci amarnic,
Ca vi-i limba prea saraca,
Si-ti vedea, cît îi de darnic
Graiul tarii noastre draga.
Limba noastra-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le 'nsirate, -
Te-nfiori adînc si tremuri.
Limba noastra îi aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spiue-n hram si-acasa
Vesnicele adevaruri.
Limba noastra-i limba sfînta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plîng si care o cînta
Pe la vatra lor taranii.
Inviati-va dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slinul, mucegaiul
Al uitarii 'n care geme.
Strîngeti piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Si-ti avea în revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Rasari-va o comoara
In adîncuri înfundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
DECEBAL CATRE POPOR
de George Cosbuc
Viata asta-i bun pierdut
Când n-o trăiesti cum ai fi vrut!
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug în gitul tau:
E rău destul ca ne-am născut,
Mai vrem si-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoboritori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos ingirbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori cine-nlantuit.
Cei ce se lupta murmurind,
De s-ar lupta si-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orisicare las fugar!
Murmurul, azi si orsicind,
E plinset în zadar!
Iar a tacea si lasii stiu!
Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Să rida! Bunii rid si cad!
Să râdem, dar, viteaz rasad,
Să fie-un hohotit si-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge singele piriu,
Nebiruit e bratul tau
Când mortii-n fata nu tresari!
Si insuti tie-un zeu iti par
Când rizi de ce se tem mai rău
Dusmanii tai cei tari.
Ei sunt romani! Si ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un intreg popor
De zei, i-am intreba: ce vor?
Si nu le-am da nici lor pământ,
Căci ei au cerul lor!
Si-acum, barbati, un fier si-un scut!
E rău destul ca ne-am născut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vinzator vindut
Să iasa dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi bratele jurind le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-n zei! Dar va ginditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii lângă noi!
NOI
de Octavian Goga
La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa,
La noi atatia fluturi sunt
Si-atata jale-n casa.
Privighetori din alte tari
Vin doina să ne-asculte,
La noi sunt cantece si flori
Si lacrimi multe, multe...
Pe bolta, sus, e mai aprins
La noi, batranul soare,
De cand pe plaiurile noastre
Nu pentru noi rasare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desisuri
Si jale duce Muresul,
Si duc tustrele Crisuri.
La noi nevestele plangand
Sporesc pe fus fuiorul,
Si-mbratisandu-si jalea
Plang si tata, si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cantecele noastre plang
In ochii tuturora.
Si fluturii sunt mai sfiosi
Cand zboara-n zari albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfratiti cu noi
Isi infioara sanul
Spun ca din lacrimi e-mpletit
Si Oltul, biet, batranul...
Avem un vis neimplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemand de grele patimi,
Desertaciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
STRAMOSII
de Octavian Goga
Nu mor stramosii niciodata
Razboiul lor in noi si-l poarta,
Caci li-e tarana spulberata,
Dar nu li-e dusmanie moarta.
Straveche, ura lor se-mparte
Din mos in mos, din tata-n tata,
Si azi, de dicolo de moarte,
Ei ne mai cer o judecata.
Cum ne privim acum in fata,
Potrivnici insetati de lupta,
Neiscusinta noastra-nvata
Din ura lor neantrerupta.
Noi suntem flacara pribeaga
Din neamblanzita lor vapaie,
Cu mostenirea noastra-ntreaga
Venim pe campul de bataie.
Cu mine vin, roiesc intr-una
Cei fara neam si fara numar,
Ce-au sprijinit intotdeauna
Eternitatea pe-al lor umar.
Vin cei de-o lege cu pamantul,
Copii soarelui de-o vara,
Eu, solul lor, le port cuvantul,
Si-n suflet, sfanta lor povara.
Vin randuri, cete se-nfiripa
Din vechea veacurilor lava,
Din ceas in ceas, din clipa-n clipa,
Tot creste oastea mea grozava.
Le vad in orice parte roiul,
Isi cer dreptatea lor tarzie,
Si fiecare-s vrea ciocoiul
In judecata sa si-l tie.
Ei tot mai multi rasar din groapa,
Rasar, si-n mintea mea s-alunga,
Vin bieti tarani munciti de sapa,
Si vin haiduci cu flinta lunga.
Sosesc cu dorurile toate,
Sarmanii nu mai pot s-adaste:
“Venit-am, mare, stranepoate,
Sa ne primesti la tine-n oaste!”
Le zic supus:”Veniti de-acuma,
Strabuni din lunga vremii cale,
Si dati-mi cantecul si gluma
Si nesfarsita voastra jale.
Veniti caci glasul vostru-nvie
Un nou zorit de dimineata,
Voi ce-ati murit o vesnicie
Sunteti flamanzi azi de viata!”
Ei vin cu suflete-nnoptate,
De-aceea sfarama lanturi grele,
De-aceea urla si se zbate
Durerea-n cantecele mele.
Doar din al veacurilor caier
Mi-am impletit eu biciul urii,
Nestinsul vremurilor vaier
Mi-a scris blestemu-n cerul gurii!...
De lupta-s gata deci...Prin mine
Un iad intreg cere rasplata
Mi-e sete-acum... Te-astept, vecine,
Si ochii mei pagani te cata!
Iti vreau sclipirea de otele,
Si vreau ostirea ta maiastra,
Intregul cer cu ochi de stele
Sa lumineze lupta noastra.
Te-astept... Te-astept... Dar n-aud bucium,
Nici zumzet ascutit de jale.
Ma-ndoaie patima, ma zbucium:
Arata-mi randurile tale!...
Si cum te chem, s-un colt de tarana
Mi te-au catat zadarnic solii,
Te-apropii tu de subsuoara
C-un slab egumen ros de molii...
Va vad... Mi-e mila peste fire
De bietul grec cu haina rupta:
Ai spart o cripta-n manastire
Ca sa-ti castigi un sot de lupta...
Va vad, si oastea mea pe-acasa
Mi-o-ndrept incet sa se strecoare:
Vai-toata ura mea ma lasa,
Caci saracia ta ma doare...
LA CURTILE DORULUI
de Lucian Blaga
Prin vegherile noastre -- site de in --
vremea se cerne, si-o pulbere alba
pe tample s-asaza. Aurorele inca
se mai aprind, si-asteptam. Asteptam
o singura ora sa ne-mpartasim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zabovim langa blide
lungi zile pierduti si straini.
Oaspeti suntem în tinda noii lumini
la curtile dorului. Cu cerul vecini.
cu toate ca mult mai putin o sa para.
Asteptam sa vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pasind,
si fiicele noastre iesind
sa puna pe fruntile portilor laur.
Din cand în cand cate-o lacrim-apare
si fara durere se-ngroasa pe geana.
Hranim cu ea
Nu stim ce firava stea.
UNDE-S NEBUNII?
de Demostene Andronescu
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plinã de cuminti,
E plin pãmântul de martiri si sfinti
Atinsi de filoxera-ntelepciunii.
Tãcutã-i gloata de-ntelepti ca sfinxul
În fata lumii si-a nemãrginirii
Si-ascultãtor de rânduiala firii,
Cu un plãvan în jug trudeste insul.
Scâncesc cumintii-n chingile durerii
Si, sângerând din rãni adânci blândete,
Lângã neveste mor de bãtrânete,
Necutezând sã tragã spada vrerii.
Boleste omenirea ca o juncã
Si nimeni nu-i ca sã-i sloboadã sânge;
S-a-mpotmolit istoria si plânge
Ca prora-nfiptã într-un colt de stâncã.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vitã,
Acestui veac sã-i punã dinamitã
Si evu-ntelepciunii sã-l dãrâme.
O! Doamne, unde-s Don Quijotii?
E lumea plinã de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrãznesc sã mânuiascã lancea,
Ci scutieri cuminti se vor cu totii.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Sã tragã spada si sã taie nodul?
Tânjeste dupã glorie norodul
Si nu-s Cezari sã-l treacã Rubiconii…
Sloboade, Doamne-n lume nebunia,
S-o rãvãseascã si sã o rãstoarne,
Ca un berbec sã ia pãmântu-n coarne
Si-acestui veac sã-i surpe temelia!
SINGURA NOASTRA PATRIE
de Adrian Paunescu
Ca dintre toate ce ne cercetara
Si cate-or fi sa ne mai cerceteze,
Furtuni sau lupte sus la metereze
Ca si porniri de iarna-n primavara,
Ca din ce e facut sa ne si doara
Si prin durere sa ne lumineze,
Tu, dincolo de orice ipoteze,
A noastra esti, singura noastra tara.
Ca nu te-am da pe bani sau pasapoarte,
Ca nu te afli unde ne-ar fi bine,
Ca esti aici si noi suntem in tine,
Ca zborul tau uneste si desparte
Tragice veacuri, clipe mai senine.
A noastra patrie fara de moarte.
FIUL INGENUNCHEAT
de Adrian Paunescu
Aceasta, a mea, nici macar nu-i noblete,
Aceasta, ce-o simt cum ma mana
mereu
Si-o limba straina nu vrea sa invete,
Aceasta-i credinta poporului meu.
Poporului meu rabdator cat rabdarea,
Poporului meu care cere putin
Dar eu, daca muntii, dar eu, daca marea
mi-ar cere sa fug, tot aici am sa vin.
Am minte destula sa dau cu chirie
Si multi m-au ravnit ori pe unde am
fost,
Dar fiu credincios ti-am ramas,
Romanie,
Dar ca un destept, nu ca bleg si ca prost.
Aceasta, a mea, poreclita iubire
Nici n-are noblete, e-un pumn de
pamant,
Un fel de fixare, un fel de delir e,
Fetis absolut intr-un fagure sfant.
Nu-ti caut acum calitati sa te laud,
Zbarcita de-ai fi si un ochi de-ai avea,
C-o harta mai stramta ca gura de flaut,
Eu tot te-as iubi, ca esti patria mea.
La targ nu te duc sa te vand, ca-mi esti
mama,
La baruri cu strip-tease eu nu te
dezbrac,
De tine mi-e drag si rusine, nu teama,
Amor incurabil, destin fara leac.
Si ce e nobletea? O haina de gala.
Prefer o camasa de in ingeresc,
Cand norii se-aduna si cerul ne-nsala,
Sa simti ca - aici si cinstit - te iubesc.
A mea, ce-o simt, nu-i noblete, ci viata
Oricat voi trai voi ramane la ea,
Cand lacrimi pe ochii planetei ingheata,
Eu sunt tot cu tine, tu, patria mea.
Canta cucul bata-l vina,
De rasuna Bucovina,
Canta cucu-ntr-un bradut
De rasuna-n Cernauti.
Bucovina, rai cu flori,
Unde sunt ai tai feciori?
Au fost dusi in alta tara,
Dar se-ntorc la primavara.
Si-napoi cand or vini,
Tot pe tine te-or iubi.
Bucovina, plai cu soare,
Te-au calcat rusii-n picioare.
Bucovina, plai cu flori,
Unde sunt ai tai feciori?
Muntilor cu creasta rara,
Nu lasati Straja sa piara,
Daca piere straja voastra,
A pierit si tara noastra...
LIMBA NOASTRA
de Alexe Mateevici
Limba noastra-i o comoara
In adîncuri înfundata
Un sirag de piatra rapa
Pe mosie revarsata.
Limba noastra-i foc ce arde
Intr-un neam, ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cîntec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zari albastre.
Limba noastra-i graiul pîinii,
Cînd de vînt se misca vara;
In rostirea ei batrînii
Cu sudori sfintit-au ďara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Nu veti plînge-atunci amarnic,
Ca vi-i limba prea saraca,
Si-ti vedea, cît îi de darnic
Graiul tarii noastre draga.
Limba noastra-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le 'nsirate, -
Te-nfiori adînc si tremuri.
Limba noastra îi aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spiue-n hram si-acasa
Vesnicele adevaruri.
Limba noastra-i limba sfînta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plîng si care o cînta
Pe la vatra lor taranii.
Inviati-va dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slinul, mucegaiul
Al uitarii 'n care geme.
Strîngeti piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Si-ti avea în revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Rasari-va o comoara
In adîncuri înfundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
DECEBAL CATRE POPOR
de George Cosbuc
Viata asta-i bun pierdut
Când n-o trăiesti cum ai fi vrut!
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug în gitul tau:
E rău destul ca ne-am născut,
Mai vrem si-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoboritori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos ingirbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori cine-nlantuit.
Cei ce se lupta murmurind,
De s-ar lupta si-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orisicare las fugar!
Murmurul, azi si orsicind,
E plinset în zadar!
Iar a tacea si lasii stiu!
Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Să rida! Bunii rid si cad!
Să râdem, dar, viteaz rasad,
Să fie-un hohotit si-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge singele piriu,
Nebiruit e bratul tau
Când mortii-n fata nu tresari!
Si insuti tie-un zeu iti par
Când rizi de ce se tem mai rău
Dusmanii tai cei tari.
Ei sunt romani! Si ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un intreg popor
De zei, i-am intreba: ce vor?
Si nu le-am da nici lor pământ,
Căci ei au cerul lor!
Si-acum, barbati, un fier si-un scut!
E rău destul ca ne-am născut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vinzator vindut
Să iasa dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi bratele jurind le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-n zei! Dar va ginditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii lângă noi!
NOI
de Octavian Goga
La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa,
La noi atatia fluturi sunt
Si-atata jale-n casa.
Privighetori din alte tari
Vin doina să ne-asculte,
La noi sunt cantece si flori
Si lacrimi multe, multe...
Pe bolta, sus, e mai aprins
La noi, batranul soare,
De cand pe plaiurile noastre
Nu pentru noi rasare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desisuri
Si jale duce Muresul,
Si duc tustrele Crisuri.
La noi nevestele plangand
Sporesc pe fus fuiorul,
Si-mbratisandu-si jalea
Plang si tata, si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cantecele noastre plang
In ochii tuturora.
Si fluturii sunt mai sfiosi
Cand zboara-n zari albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfratiti cu noi
Isi infioara sanul
Spun ca din lacrimi e-mpletit
Si Oltul, biet, batranul...
Avem un vis neimplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemand de grele patimi,
Desertaciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
STRAMOSII
de Octavian Goga
Nu mor stramosii niciodata
Razboiul lor in noi si-l poarta,
Caci li-e tarana spulberata,
Dar nu li-e dusmanie moarta.
Straveche, ura lor se-mparte
Din mos in mos, din tata-n tata,
Si azi, de dicolo de moarte,
Ei ne mai cer o judecata.
Cum ne privim acum in fata,
Potrivnici insetati de lupta,
Neiscusinta noastra-nvata
Din ura lor neantrerupta.
Noi suntem flacara pribeaga
Din neamblanzita lor vapaie,
Cu mostenirea noastra-ntreaga
Venim pe campul de bataie.
Cu mine vin, roiesc intr-una
Cei fara neam si fara numar,
Ce-au sprijinit intotdeauna
Eternitatea pe-al lor umar.
Vin cei de-o lege cu pamantul,
Copii soarelui de-o vara,
Eu, solul lor, le port cuvantul,
Si-n suflet, sfanta lor povara.
Vin randuri, cete se-nfiripa
Din vechea veacurilor lava,
Din ceas in ceas, din clipa-n clipa,
Tot creste oastea mea grozava.
Le vad in orice parte roiul,
Isi cer dreptatea lor tarzie,
Si fiecare-s vrea ciocoiul
In judecata sa si-l tie.
Ei tot mai multi rasar din groapa,
Rasar, si-n mintea mea s-alunga,
Vin bieti tarani munciti de sapa,
Si vin haiduci cu flinta lunga.
Sosesc cu dorurile toate,
Sarmanii nu mai pot s-adaste:
“Venit-am, mare, stranepoate,
Sa ne primesti la tine-n oaste!”
Le zic supus:”Veniti de-acuma,
Strabuni din lunga vremii cale,
Si dati-mi cantecul si gluma
Si nesfarsita voastra jale.
Veniti caci glasul vostru-nvie
Un nou zorit de dimineata,
Voi ce-ati murit o vesnicie
Sunteti flamanzi azi de viata!”
Ei vin cu suflete-nnoptate,
De-aceea sfarama lanturi grele,
De-aceea urla si se zbate
Durerea-n cantecele mele.
Doar din al veacurilor caier
Mi-am impletit eu biciul urii,
Nestinsul vremurilor vaier
Mi-a scris blestemu-n cerul gurii!...
De lupta-s gata deci...Prin mine
Un iad intreg cere rasplata
Mi-e sete-acum... Te-astept, vecine,
Si ochii mei pagani te cata!
Iti vreau sclipirea de otele,
Si vreau ostirea ta maiastra,
Intregul cer cu ochi de stele
Sa lumineze lupta noastra.
Te-astept... Te-astept... Dar n-aud bucium,
Nici zumzet ascutit de jale.
Ma-ndoaie patima, ma zbucium:
Arata-mi randurile tale!...
Si cum te chem, s-un colt de tarana
Mi te-au catat zadarnic solii,
Te-apropii tu de subsuoara
C-un slab egumen ros de molii...
Va vad... Mi-e mila peste fire
De bietul grec cu haina rupta:
Ai spart o cripta-n manastire
Ca sa-ti castigi un sot de lupta...
Va vad, si oastea mea pe-acasa
Mi-o-ndrept incet sa se strecoare:
Vai-toata ura mea ma lasa,
Caci saracia ta ma doare...
LA CURTILE DORULUI
de Lucian Blaga
Prin vegherile noastre -- site de in --
vremea se cerne, si-o pulbere alba
pe tample s-asaza. Aurorele inca
se mai aprind, si-asteptam. Asteptam
o singura ora sa ne-mpartasim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zabovim langa blide
lungi zile pierduti si straini.
Oaspeti suntem în tinda noii lumini
la curtile dorului. Cu cerul vecini.
cu toate ca mult mai putin o sa para.
Asteptam sa vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pasind,
si fiicele noastre iesind
sa puna pe fruntile portilor laur.
Din cand în cand cate-o lacrim-apare
si fara durere se-ngroasa pe geana.
Hranim cu ea
Nu stim ce firava stea.
UNDE-S NEBUNII?
de Demostene Andronescu
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plinã de cuminti,
E plin pãmântul de martiri si sfinti
Atinsi de filoxera-ntelepciunii.
Tãcutã-i gloata de-ntelepti ca sfinxul
În fata lumii si-a nemãrginirii
Si-ascultãtor de rânduiala firii,
Cu un plãvan în jug trudeste insul.
Scâncesc cumintii-n chingile durerii
Si, sângerând din rãni adânci blândete,
Lângã neveste mor de bãtrânete,
Necutezând sã tragã spada vrerii.
Boleste omenirea ca o juncã
Si nimeni nu-i ca sã-i sloboadã sânge;
S-a-mpotmolit istoria si plânge
Ca prora-nfiptã într-un colt de stâncã.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vitã,
Acestui veac sã-i punã dinamitã
Si evu-ntelepciunii sã-l dãrâme.
O! Doamne, unde-s Don Quijotii?
E lumea plinã de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrãznesc sã mânuiascã lancea,
Ci scutieri cuminti se vor cu totii.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Sã tragã spada si sã taie nodul?
Tânjeste dupã glorie norodul
Si nu-s Cezari sã-l treacã Rubiconii…
Sloboade, Doamne-n lume nebunia,
S-o rãvãseascã si sã o rãstoarne,
Ca un berbec sã ia pãmântu-n coarne
Si-acestui veac sã-i surpe temelia!
SINGURA NOASTRA PATRIE
de Adrian Paunescu
Ca dintre toate ce ne cercetara
Si cate-or fi sa ne mai cerceteze,
Furtuni sau lupte sus la metereze
Ca si porniri de iarna-n primavara,
Ca din ce e facut sa ne si doara
Si prin durere sa ne lumineze,
Tu, dincolo de orice ipoteze,
A noastra esti, singura noastra tara.
Ca nu te-am da pe bani sau pasapoarte,
Ca nu te afli unde ne-ar fi bine,
Ca esti aici si noi suntem in tine,
Ca zborul tau uneste si desparte
Tragice veacuri, clipe mai senine.
A noastra patrie fara de moarte.
FIUL INGENUNCHEAT
de Adrian Paunescu
Aceasta, a mea, nici macar nu-i noblete,
Aceasta, ce-o simt cum ma mana
mereu
Si-o limba straina nu vrea sa invete,
Aceasta-i credinta poporului meu.
Poporului meu rabdator cat rabdarea,
Poporului meu care cere putin
Dar eu, daca muntii, dar eu, daca marea
mi-ar cere sa fug, tot aici am sa vin.
Am minte destula sa dau cu chirie
Si multi m-au ravnit ori pe unde am
fost,
Dar fiu credincios ti-am ramas,
Romanie,
Dar ca un destept, nu ca bleg si ca prost.
Aceasta, a mea, poreclita iubire
Nici n-are noblete, e-un pumn de
pamant,
Un fel de fixare, un fel de delir e,
Fetis absolut intr-un fagure sfant.
Nu-ti caut acum calitati sa te laud,
Zbarcita de-ai fi si un ochi de-ai avea,
C-o harta mai stramta ca gura de flaut,
Eu tot te-as iubi, ca esti patria mea.
La targ nu te duc sa te vand, ca-mi esti
mama,
La baruri cu strip-tease eu nu te
dezbrac,
De tine mi-e drag si rusine, nu teama,
Amor incurabil, destin fara leac.
Si ce e nobletea? O haina de gala.
Prefer o camasa de in ingeresc,
Cand norii se-aduna si cerul ne-nsala,
Sa simti ca - aici si cinstit - te iubesc.
A mea, ce-o simt, nu-i noblete, ci viata
Oricat voi trai voi ramane la ea,
Cand lacrimi pe ochii planetei ingheata,
Eu sunt tot cu tine, tu, patria mea.
