CIOC! CIOC! CIOC!
POVESTI PENTRU COPII
Emil Garleanu
Si paserile se inteleg intre ele. Dumneavoastra poate nu ma veti crede. Atata paguba! Dar eu stiu multe asupra lucrului astuia de la gaita mea, de la gaita mea care, fiindca am invatat-o sa vorbeasca omeneste, mi-a descoperit cateva taine ale graiului pasaresc. Dumneata, spre pilda, auzi ciripind o randunica, crezi ca i-a venit, asa, un gust, sa faca galagie, in vreme ce dansa da povete puisorilor ei: „Nu iesiti la marginea cuibului!", „Nu strigati cand nu sunt eu cu voi!", „Tst! pisica!" O vrabie ciripeste pe gard. Dumitale putin iti pasa. Si ei, biata! i-a sarit inima din loc: „Uliul!" in noptile cu luna asculti privighetoarea - te incanta; ajungi sa crezi ca pentru tine isi varsa in galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuiesti ca-si plange numai dragostea ei.
Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, deunazit o convorbire intre un macaleandru si-un scatiu. Sa v-o spun:
„Cioc! cioc! cioc!" se aude de departe. Macaleandrul zice:
- E ciocanitoarea!
- Ciocanitoarea - raspunse scatiul - ce-o fi ciocanind mereu?
- Cauta veverita, il desluseste macaleandrul. -Veverita? De ce?
- Urati imi sunteti voi, scatiii, ca nu stiti nimic. Nu-i cunosti povestea? Sa ti-o spun!
Marturisesc ca vreo cateva ciripiri nu le-am inteles, dar le-am Wit insa minte. Acasa i le-am spus gaitei, si gaita mi le-a talmacit. Asa, va pot spune, intocmai, dupa zisele macaleandrului, povestea ciocanitoarei:
.. .Demult, m-asculti, scatiule? incepe macaleandrul, demult tare, la-nceput, pe cand oamenii erau putini de tot, si poamele si mai putine, veverita a dat, intr-o buna zi, peste un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu miezul dulce si gustos. Daduse, frate, peste alun. I-au placut alunele si, vezi, fiinta prevazatoare, sa nu mai pateasca, cum o patise, cand rosese o iarna intreaga coaja copacilor, sa se hraneasca, ce i-a venit in gand? Sa stranga alune. Si si-a umplut scorbura de cu toamna. Tocmai se bucura ca daduse norocul peste dansa, facea planuri mari, sa nu se miste toata iama din casuta ei, nici cu varful botului sa nu miroasa vifornita cand, intr-o buna dimineata, se zgaraie la un picior intr-o coaja. Cauta - coaja de aluna. De unde? Ca ea nici nu se atinsese inca de merindele stranse. Cerceteaza: un sfert de alune mancate! S-a mahnit veverita, dar s-a si maniat. S-a pus la panda, sa prinda pe hot. S-a ghemuit in fundul scorburii, una cu copacul, si-a asteptat. Ce era? Ciocanitoarea, cum o vezi: sai ici, vara-te colea, da de scorbura, in scorbura de alune, si, cum e iscusita, a inteles ea ca-n alune trebuie sa fie ceva. Plisc are, slava Domnului! Crat! iaca si miezul. Bun! Crat-crat-crat, s-a pus pe mancat. Din ziua aceea venea in fiece amiaza sa-si ia pranzul. in dimineata cand o pandea veverita, a sosit tot asa zglobie, dar de-abia intra in scorbura ca veverita se repezi. Ciocanitoarea vroi s-o zbugheasca afara, dar veverita o prinse de coada! Da-i in sus, da-i in jos, lasa coada, ca soparla, in laba veveritei, si pe ici ti-e drumul. Mai tarziu, cand i-a venit inima la loc, si s-a vazut fara coada, s-a intors la veverita sa se roage de dansa. N-a mai intrat in scorbura, si, smerita, a batut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veverita isi mutase culcusul. De atunci mereu ciocaneste la fiecare copac, dar nici ca da de raspuns...
- Zi, de atunci - intreaba scatiul - n-are ciocanitoarea coada...
- Vezi bine... Ssst! Uite-o...
Ma uit si eu. O fulgerare rosie strabate luminisul. Ciocanitoarea se catara cu ghearele de trunchiul unui mesteacan si—l ciocaneste de jos pana sus. Apoi trece la alt copac si la altul. Fagul suna mai tare, frasinul mai inabusit. Un stejar gaunos rasuna ca un harb. Si ciocanasul bate mereu, se duce, se sterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:
Cioc! cioc! cioc!
Scatiul piuie iar:
- Stii una, frate macaleandre? Eu cred ca tot ce mi-ai spus sunt numai niste vorbe. Ea ciocaneste fiindca suge din mustul copacilor - i-o fi placand hrana asta. •
Macaleandrul se supara:
- Se cunoaste ca esti pasare neispravita. S-o fi hranind ea cu mustul copacilor, dar ce si-o fi zis: „Daca mi-i dat sa ciocanesc mereu, cel putin sa trag din asta un folos, sa ma hranesc!"
- Asa-i! incheie scatiul.
Acestea le-am auzit mai deunazi povestite de catre un macaleandru unui scatiu. Un lucru insa: daca veniti careva pe la mine, sa nu spuneti cumva gaitei mele cele ce v-am destainuit. Ma asurzeste cu ocarile. Va rog!
Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, deunazit o convorbire intre un macaleandru si-un scatiu. Sa v-o spun:
„Cioc! cioc! cioc!" se aude de departe. Macaleandrul zice:
- E ciocanitoarea!
- Ciocanitoarea - raspunse scatiul - ce-o fi ciocanind mereu?
- Cauta veverita, il desluseste macaleandrul. -Veverita? De ce?
- Urati imi sunteti voi, scatiii, ca nu stiti nimic. Nu-i cunosti povestea? Sa ti-o spun!
Marturisesc ca vreo cateva ciripiri nu le-am inteles, dar le-am Wit insa minte. Acasa i le-am spus gaitei, si gaita mi le-a talmacit. Asa, va pot spune, intocmai, dupa zisele macaleandrului, povestea ciocanitoarei:
.. .Demult, m-asculti, scatiule? incepe macaleandrul, demult tare, la-nceput, pe cand oamenii erau putini de tot, si poamele si mai putine, veverita a dat, intr-o buna zi, peste un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu miezul dulce si gustos. Daduse, frate, peste alun. I-au placut alunele si, vezi, fiinta prevazatoare, sa nu mai pateasca, cum o patise, cand rosese o iarna intreaga coaja copacilor, sa se hraneasca, ce i-a venit in gand? Sa stranga alune. Si si-a umplut scorbura de cu toamna. Tocmai se bucura ca daduse norocul peste dansa, facea planuri mari, sa nu se miste toata iama din casuta ei, nici cu varful botului sa nu miroasa vifornita cand, intr-o buna dimineata, se zgaraie la un picior intr-o coaja. Cauta - coaja de aluna. De unde? Ca ea nici nu se atinsese inca de merindele stranse. Cerceteaza: un sfert de alune mancate! S-a mahnit veverita, dar s-a si maniat. S-a pus la panda, sa prinda pe hot. S-a ghemuit in fundul scorburii, una cu copacul, si-a asteptat. Ce era? Ciocanitoarea, cum o vezi: sai ici, vara-te colea, da de scorbura, in scorbura de alune, si, cum e iscusita, a inteles ea ca-n alune trebuie sa fie ceva. Plisc are, slava Domnului! Crat! iaca si miezul. Bun! Crat-crat-crat, s-a pus pe mancat. Din ziua aceea venea in fiece amiaza sa-si ia pranzul. in dimineata cand o pandea veverita, a sosit tot asa zglobie, dar de-abia intra in scorbura ca veverita se repezi. Ciocanitoarea vroi s-o zbugheasca afara, dar veverita o prinse de coada! Da-i in sus, da-i in jos, lasa coada, ca soparla, in laba veveritei, si pe ici ti-e drumul. Mai tarziu, cand i-a venit inima la loc, si s-a vazut fara coada, s-a intors la veverita sa se roage de dansa. N-a mai intrat in scorbura, si, smerita, a batut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veverita isi mutase culcusul. De atunci mereu ciocaneste la fiecare copac, dar nici ca da de raspuns...
- Zi, de atunci - intreaba scatiul - n-are ciocanitoarea coada...
- Vezi bine... Ssst! Uite-o...
Ma uit si eu. O fulgerare rosie strabate luminisul. Ciocanitoarea se catara cu ghearele de trunchiul unui mesteacan si—l ciocaneste de jos pana sus. Apoi trece la alt copac si la altul. Fagul suna mai tare, frasinul mai inabusit. Un stejar gaunos rasuna ca un harb. Si ciocanasul bate mereu, se duce, se sterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:
Cioc! cioc! cioc!
Scatiul piuie iar:
- Stii una, frate macaleandre? Eu cred ca tot ce mi-ai spus sunt numai niste vorbe. Ea ciocaneste fiindca suge din mustul copacilor - i-o fi placand hrana asta. •
Macaleandrul se supara:
- Se cunoaste ca esti pasare neispravita. S-o fi hranind ea cu mustul copacilor, dar ce si-o fi zis: „Daca mi-i dat sa ciocanesc mereu, cel putin sa trag din asta un folos, sa ma hranesc!"
- Asa-i! incheie scatiul.
Acestea le-am auzit mai deunazi povestite de catre un macaleandru unui scatiu. Un lucru insa: daca veniti careva pe la mine, sa nu spuneti cumva gaitei mele cele ce v-am destainuit. Ma asurzeste cu ocarile. Va rog!
