Cotosman nazdravanu
de Petre Ispirescu
A fost odata o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Intr-o zi, fiind cu voie buna, zise barbatul catre femeie:
– Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Sa mergem pe camp si ce vom gasi, aceea sa ne fie copil.
– Bine zici dumneata, frate. Asa sa facem, daca astfel ai gasit dumneata cu cale.
Vezi ca ei traiau bine si nevasta nu iesea din cuvantul barbatului nici cat negru subt unghie.
Facura o azima, luara si nitica leguma, le pusera la traista si plecara.
Aide-aide, mergand povesteau si radeau si cu ochii in toate partile cautau.
Cand, iata ca dete peste un pisoi, jigarit si urduros; il luara si il adusera acasa. Il ingrijira si il crescura ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se facea mai frumos, pana ce se facu un cotosman numai de drag sa privesti la el.
Nu mai putea de bucurie oamenii, caci aveau si ei si pe ce pune ochii in casa lor, cand se sculau dimineata. Mai-nainte casa li se parea pustie.
Cotosmanul era un pisic cuminte. Soareci nu se mai staveau prin casa aceea. Cand sedeau casnicii la lucru, iarna, in nopti d-alea lungile si spuneau la snoave si la ghicitori, cotoiul sta langa dansii si torcea. Cand stapana casei facea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. Dara nu-l incurca, fereasca Dumnezeu. Cum facea el, cum dregea, se juca asa de frumusel, incat ghemul nici nu se desfasura, nici nu se incurca. Cateodata il lua in labutele lui de dinainte, tiindu-l ca un om, si se trantea cu el pe spate, alta data il facea sa se dea d-a rostogolul, lovindu-l cu cate o laba si se repezea dupa dansul ca dupa soareci.
Cand stapanul casei se juca cu dansul, ferit-a santul sa-l zgarie, pare ca-si pilise ghearele. Cand il mangaia, cunostea el ca il iubeste, si se intorcea si el cu labutele si mangaia pe stapanu-sau, dara tot cu ghearele ascunse, o mangaiere lina ca matasea.
Pe langa acestea, era asa de cuminte, incat casnicii il lasa sa ingrijaasca de pui si sa le dea de mancare; iara cotosmanul nici nu se gandea sa se dea la ei. El nu era de cei ce isi baga botul prin toate vasele. Cat despre oala cu smantana, nici pomeneala nu era sa-l fi prins vreodata la ea, ori sa dea cu prastia prin bucatelele de friptura de pe gratar. Era un matoi cum nu este altul in ziua de azi.
Nu mult dupa aceasta, femeia se simti ingreunata. Atunci sa fi vazut bucurie pe casnici, incat nu-i tinea pamantul. Iara cand fu la facere, nascu un copilas gras si frumos si sanatos.
Crescu copilul si se facu mare. Nu se despartea de pisoi nici cat ai da in cremene. Amandoi se jucau, amandoi mancau la masa, amandoi se culcau.
Parintilor copilului nici nu le trecea prin minte sa oropseasca pe cotosman. Ba inca il ingrijaa ca si pe copilul lor, fiindca - ziceau ei - a intrat cu noroc in casa lor, este ugurliu, adica dobandise un copilas.
De la o vreme incoace, insa, vazura ca dau indarat. Unde pana aci era bilsugul in casa lor, acum ajunsera negustori grei ca fulgul pe apa, cum se zice. Cu toate acestea, perechea de oameni nici nu se gandea a carti impotriva lui Dumnezeu. Ea era multumita ca dobandise copil, si alt nimic.
Mai trecu ce trecu si amandoi batranii dara ortul popii, ramanand in urma lor casa toaca si o saracie lucie.
Copilul se alese cu cotosmanul. Dupa ce vazu ca nu mai are de nici unele, si nici parinti, se puse pe un plans de-ti era mai mare jalea de dansul. Atunci cotosmanul ii zise:
– Stapane, nu te credeam asa slab de inger. Esti cu mine. Nu te intrista asa de mult. Precum parintii tai a ingrijit de mine, asa si eu sunt dator sa ingrijasc de tine. Si precum tu nu m-ai dezlipit de langa tine, nici cat ai clipi din ochi, asa si eu nu ma voi dezlipi de tine pana ce nu te-oi capatui si nu te-oi vedea om in randul oamenilor.
Pasamite cotosmanul era nazdravan. Baiatul insa ramase cu ochii bleojditi la dansul, cand il auzi vorbind.
Plecara amandoi. Cotosmanul inainte, baiatul dupa dansul. Ajungand intr-o padure, gasira o scorbura mare si si-o alesera de locuinta.
Cotosmanul facu un culcus stapanului sau acolo numai din fulgi de pasari, de se cufunda in puf cand se culca. Ii aducea de mancare si de baut. Ii tinea de urat spuindu-i fel de fel de basme si de snoave.
El ii spunea ce va sa zica cantatul greierilor, ce insemneaza saritura locustelor prin iarba. Il facea sa inteleaga ca dragostea intre frati este nesfarsita ca apa fantanei ce curgea p-aproape de locuinta lor. Cand se plimbau amandoi prin cate un luminis din padure ori ieseau la camp, ii arata toate floricelele si i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umbla insiruiti tramba, de ce randunele se duc si vin, de ce privighetorile canta asa de frumos; iara ciuhurezii, te apuca racori de groaza cand ii auzi. Si cotosmanul ii spunea pe sart toate si-l facea sa priceapa ca aici, pe pamant, toate sunt cu randuiala lor.
Scorbura o tinea asa de curata, incat ti-era mila sa calci pe acolo.
Nici ca se stavea vreo goanga macar pe la ei pe acolo. Cotosmanul nu lasa pe baiat sa puie mana pe nimic. Toate el le facea.
Baiatul se facuse flacau de insurat. Si-i zise pisoiul:
– Stapane, acum ti-a venit vremea sa te insori.
– Bine, sa ma insor, raspunse flacaiasul; dara eu n-am de nici unele. Sunt golan precum ma vezi: sula si caciula.
– De asta nu te ingriji, ca este de mine ingrijita de mai-naite. Tu numai sa faci ce ti-oi zice eu. De azi inainte sa stii ca te numesti Matahuz imparat.
Nu trecu mult dupa acesta si cotosmanul se duse a cauta fata, sa-si insoare stapanul. Se vede ca el o ochise, caci se duse drept ca pe o ciripie la palaturile unui boier mare. Cum ajunse la poarta, se dete de trei ori peste cap si se facu om.
Iara daca dete ochi cu boierul, el zise:
– Boierule, stapanul meu, Matahuz imparat, mergand la vanatoare, nu intalnea decat pasarele mititele
Nu era vanat
Vrednic de-mparat.
El trecea inainte, lasandu-le sa-si vaza de ousoare.
– Si ce trebuinta am eu, oare, sa stiu daca stapanul tau, Matahuz imparat, n-avea noroc la vanat?
– Sa-ti tai cuvantul cu miere, boierule; dara daca vei voi sa ma asculti pana in sfarsit, vei afla ca solia mea are sa-ti aduca veselie.
– Ei bine, vorbeste cat vei voi, te ascult. Dara nu stiu de ce, bag de seama ca in graiurile tale este ceva mierloit.
– Pareri, cinstite boierule. Precum vremea inchisa zamisleste visuri spaimantoase, asa poate ca voi fi avand si eu peri rai, si te inseala parerile.
– Bine, bine; sfarsaste, precum ai inceput.
– Si asa, luminate boierule, cum iti spuneam, stapanul meu nu baga in seama posidicul de vanat ce-i tot iesea inainte. Razbatu padurea prin toate colturile, dara parea ca se vorbise toate lighionile ca sa nu mai iasa de prin culcusurile lor. Scarbit de prostia fiarelor salbatice, ce stau pitulate, stapanul meu hotari sa se intoarca acasa. Cand, deodata, pe piscul unui munticel ce se ridica semet din raristea padurii, zari o caprioara sprintena, cu ochii blajini. Fu de ajuns o uitatura, caci ii rapi inima. Stapanul meu, Matahuz imparat, se ia dupa dansa. Caprioara fugi, el dupa dansa. Dara ea, mai iute de picior, il lasa pe urma si veni de se ascunse in culcusul asta. Iara pe mine ma trimise sa-i caut inima, si sa-i dau in mana pe hotomana de caprioara. Pentru aceasta am venit la d-ta, si te rog sa-mi dai ajutor ca sa ma intorc cu isprava buna.
– Mai, da' calendroi mi-ai mai fost! Stapanul tau, Matahuz imparat, mult trebuie sa fi cautat pana sa gaseasca un puschi ca tine...
– De mine zi ce vei pofti, boierule; dara sa nu cazi in ispita sa te atingi de imparatul, stapanul meu, ca, uite, se face lucru dracului.
– Nici ca m-am gandit la una ca asta. Dara imparatul, vanatorul tau, sa vie sa-si caute caprioara.
Si fiindca vorba vorba aduce, cotosmanul si boierul statura la taifas si se intelesera la cuvinte. Ei hotarara ca sa vie Matahuz imparat sa dea ochi cu fata boierului.
Intorcandu-se cotosmanul la stapanul sau, ii spuse cum a izbutit in solia lui si pusera la cale ca in sarbatoarea viitoare sa mearga impreuna.
Baiatul nu putea domiri cum de sa mearga el asa golonet. Iara cotosmanul nu-i da ragaz sa se gandeasca la d-alde-astea, ci il lua cu vorba pe departe si cu un cusur suptire il facea sa priceapa ca are sa fie fericit.
Trecura zilele ca ziua de ieri si veni sarbatoarea asteptata.
Cotosmanul lua pe stapanul sau si pleca cu el in petit. Mersera ce mersera si, ajungand intr-o padure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se oprira. Baiatul ramase adumbrit intr-un crangulet verde, caci era gol pistol. Iara cotosmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare. Cum ajunse, incepu a striga cat il lua gura:
– Sariti, sariti! ca ne-a jefuit hotii.
Toti cu totul iesira sa vaza ce s-a intamplat. Cotosmanul, abia rasufland si cu spaima in fata, zise boierului:
– Da' bine, boierule, in coprinsul dumitale se poate ca ziua-n amiaza mare sa ne calce hotii?
– Unde? Cum? Ce s-a intamplat? intreba boierul.
– Ce sa fie? Iaca tocmai cand veneam cu Matahuz imparat, stapanul meu, sa-ti vedem fata, o ceata de haiduci puse mana pe noi, a jafuit pe stapanu-meu pana la camase, iara eu ma strecurai, si pe ici mi-e drumul, alergai intr-un suflet sa-ti dau de veste si sa cer ajutor de la d-ta. Abia, uite, am scapat cu zilele.
– Bre! striga boierul. Cum se poate una ca asta, ca sa jefuiasca hotii, p-aproape de palaturile mele, pe Matahuzul tau imparat? Sa sara cu mic cu mare intr-ajutor!
– Acum este de prisos, boierule. Talharii au luat-o la sanatoasa. Mai bine da-mi un rand de haine, ca sa duc stapanului meu si sa poata veni pana aici. Cat pentru talhari, fii pe pace, ca va sti el ce sa faca pentru dansii.
Lua hainele ce-i dete boierul si se intoarse la stapanul sau. Dupa ce il imbraca si-l invata cum sa se poarte la boierul, pleca cu dansul.
Ajungand, ii iesi boierul inainte si-l priimi cu toata cinstea.
Cand fura in casa, Matahuz imparat se tot uita pe dansul. Oamenii casei incepura sa sopoiasca si sa-si dea coate, zicand: ori ca este prea fudul acest Matahuz imparat, sau ca este prost.
Cotosmanul, bagand de seama, zise boierului:
– Ma rog sa nu-ti fie cu suparare, dara stapanul meu n-a purtat pana acum asa haine proaste.
Numaidecat boierul porunci sa-i aduca altele, muiate numai in fir. Pana una alta, cotosmanul se dete pe langa stapanul sau, si pe furis ii dete ghiold si-i sopti la ureche ca sa se tie sa nu se tot uite pe dansul asa ca prostii si ca mojicii.
Dupa ce se imbraca cu hainele cele bune, el se tinu bine si nu se mai uita asupra lui; apoi intrara in vorba si se ispravi treaba cu bine.
Si nici ca se putea altfel. Caci ginerele, desi era Matahuz imparat, dara boiul lui cel maret, chipul cel bine facut si alb ca zapada, trupsorul lui cel tras ca prin inel si nalt ca un brad, facea mai mult decat toata imparatia si decat toata boieria.
Dupa ce se hotari ziua de cununie, pleca. Pana atunci bietul flacau se framanta cu gandul ce o sa faca el si unde o sa-si duca mireasa.
Cotosmanul nu-i dadu raspas sa se mai gandeasca, ci cu fel de fel de glume si snoave ii fura gandurile si-l inveselea.
Cand fu ziua hotarata pentru cununie, se dusera iarasi amandoi. Boierul ramase incremenit. De unde se astepta sa vie cu oaste si cu marire ca un imparat, ma rog, il vazu viind ca un cioflingar, si incepu a se indoi si a se codi sa dea fata dupa dansul.
Cotosmanul mirosi indata cam cum merge siretenia si lua pe boier d-oparte, zicandu-i:
– Boierule, sa nu-ti fie paraxin unde ne vezi ca am venit numai amandoi. Iaca, iaca, iaca, cum mergea treaba: curg foile de zestre ca ploaia la parintii lui Matahuz imparat. Iara el nu voieste nici in ruptul capului sa ia pe alta, fara decat pe fata dumitale. Parintii se impotrivesc la una ca asta. Eu insa l-am indemnat si-l indemn mereu sa te aiba de socru. Vezi ca stiu eu ce stiu. Casa ca a dumitale si cinstita, si laudata, nu se mai gaseste pe lume; si flacau ca Matahuz imparat ba, ba, ba, mai rar. Apoi casa ce o sa tie asta pareche are sa fie fara seaman. Pentru aceasta si stapanul meu, ascultandu-ma, s-a hotarat sa o ia fara voia parintilor si sa se traga la mosiile lui, sa traiasca acolo ca un boier mare.
– Frumos cuvintezi tu, dara eu stiu ca binecuvantarea parintilor intareste casele fiilor.
– Dara mai este si alta poveste, raspunse si cotosmanul. Cu sluta in vatra casa ajunge sa fie cu usa prin pod si cu ferestrele pe sub pat. Mai bine:
Sa muncesti
Si sa traiesti,
Si ce-ti place sa iubesti.
– Cam ai dreptate, tu. Dara ma bate gandurile sa mai amanam nunta.
– Fie si asa. Nu ma impotrivesc. Eu insa te sfatuiesc sa nu pierzi din mana un giuvaer ca acesta ce ti-l trimite Dumnezeu. Norocul cand pica omului, atunci sa stie sa-l apuce si sa-l pastreze.
– Ei, aide, de! aide. M-ai biruit cu limbutia ta.
Toate fiind gata, se cununara si facura o nunta, de se duse vestea in sapte sate.
Trei zile si trei nopti tinura veseliile. A patra zi trebuia sa mearga cu nunta la mosiile lui Matahuz imparat.
Acesta se pierduse cu totul. Nu stia ce sa faca; nu stia nici ce mai vorbeste de rusine.
Cotosmanul se dete pe langa dansul si ii zise:
– Tine-ti firea, omule, nu fi copil! Am ingrijit eu de toate. Tie sa nu-ti pese de nimic. Sa taci
Mai veni nitel inima la loc lui Matahuz imparat, cand auzi graiurile cotosmanului. Nu se putea domiri insa cum va face el si la ce mosii il va duce.
Toate se pusera la cale. Toate erau pregatite pentru plecare. Ginerele si mireasa se urcara in caruta si pornira. Cotosmanul insa o apuca inainte si zise vizitiilor sa se tie pe urma lui, ca el ii va calauzi.
Asa facura. Apucara pe campii unde mii de floricele impodobea pamantul. Vantul abia adia si clatina usurel frunzele pomilor ce se afla ici si colo in calea lor. Brotaceii oracaiau in departare. Din cand in cand cucul canta partea dreapta. Pasarile ciripeau; iara privighetorile prin crangulete inflorite tragea niste geamparale de-ti lua auzul.
Cotosmanul mergea inainte si asa de iute, incat carutele nu se puteau tine de dansul. Aci pierea ca o naluca, aci se invartea inapoi si facea semn pe unde sa apuce.
Pasamite, calauzind, el facea dresurile inainte. Intalnind cirezile de vite ale unor zmei, el spuse vacarilor ce sa zica, cand ii vor intreba cineva ale cui sunt cirezile, ca de unde nu, pieirea capului ce va cadea peste dansii de la Dumnezeu va fi groaznica. Intalnind turmele, spuse asijderea ciobanilor ce sa zica si ei, caci de unde nu, Muma-padurei ii va chinui bagandu-le mainile in caldarea cu jaratic, pana vor muri, si sufletele lor vor ajunge la munci nesfarsite.
Bietii oameni, de spaima, si stiind ca gura nu-i tine chirie, spuse celor ce ii intrebara, precum ii invatase cotosmanul, carele era in chip de om.
Ajungand carutele, oamenii miresei intrebara pe vacari, cand vazura sumedenia de cirezi:
– Ale cui sunt cirezile astea, fartatilor?
– Ale cui sa fie? raspunsera vacarii, iaca ale lui Matahuz imparat.
Se minunara toti de bogatiile acestui imparat. Mergand mai-nainte, dete de niste turme de oi. Si atatea de multe erau, incat nu le putea coprinde cu ochii. Intreband:
– Ale cui sunt aste turme, prietenilor?
– Ei, Doamne! Ale cui sa fie? Ale lui Matahuz imparat sunt si inca astea nu-s nimic!
Cand auzira una ca aceasta, toti se lovira cu mana peste falca. Ei nu mai putura sa-si stapaneasca mirarea si fericirea pe mireasa ca a dat peste un barabt asa de june, frumos si bogat.
Iara Matahuz imparat tacea malca si inmarmurit de cele ce vedea. Auzea si i se parea ca viseaza, iara nu ca sunt aievea cele ce se aratau ochilor lui.
Cotosmanul se mandrea si se falea cu bogatiile stapanului sau. Cand, iara nu se mai vazu. Nu se stiu ce se facu. Pare ca intrase in pamant.
El insa dete o repezitura inainte. Si ajungand la palaturile zmeilor, pe ale caror mosii erau, le zise cu grai ingrozit:
– Fugiti, zmeilor, si va ascundeti, ca iata ca vine Ilie, Palie, sa va potopeasca, sa va parjoleasca, si dupa el Luceflenderu, sa va ia suflengheru.
Racori de groaza cuprinse pe zmei cand auzira pe neasteptate o veste asa de primejdioasa. Nu stia incotro sa se dea d-oparte pana va trece acest parjol ce le spunea cotosmanul.
Acesta se prefacu a le fi prieten si a le da sfaturi bune. Vorbele lui atata ii ametise, incat de spaima pare ca le luase panza de pe ochi si se pierdusera cu totul.
Atunci le zise cu grabire si cu o prefacuta grija:
– Veniti, veniti mai iute incoa, sa va ascunz eu in sira asta de paie din batatura.
Bietii zmei atata se speriasera, incat nu mai stiau ce face. Se lasara sa-i ia si sa-i ascunza.
Cotosmanul ii baga in sira de paie, si ii dete foc. Indata vapaia se urca pana la cer, iara bietii zmei tipau de usturime in para focului, de sa le plangi de mila. Tipara ce tipara, dara o data cu focul li se stinse si lor glasciorul si se facura scrum.
Atunci iaca si nunta intra pe poarta palatului. Slugile spusera si ele dupa cum le invatase cotosmanul, ca palaturile astea sunt pe mosiile lui Matahuz imparat.
Cand intrara in palat, ce sa vezi dumneata? Bogatia de pe lume era acolo. Paretii numai in aur poleiti. Pardoseala era de clestar, iara invalitoarea era de acioaie si de plumb.
Se mai minunara o toana oamenii ce insotira pe mireasa.
Dupa ce se asezara tinerii, oamenii se intoarsera la boier si-i povestira tot ce vazura. Boierul nu se cai ca si-a dat fata lui Matahuz imparat. Iara acesta se mira de unde si pana unde sa-i vie lui acea bogatie. Traira in pace si in veselie perechea nuntita si or fi traind si astazi, de n-or fi murit.
Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa! Si-am incalecat pe-o capsuna, si v-am spus copii o mare si gogonata minciuna!
