Puiul de Vrabiuta

Povestea "Puiul de vrabiuta", de de Emilia Plugaru


Puiul de vrabiuta sta singur in cuib. Ii este urat. Pana se intoarce mama, misca intens din aripioare. Vrea sa-si ia cat mai repede zborul. Arde de nerabdare sa vada cerul si soarele. De aici, din arbore, nu zareste decat un mic petic azuriu. In fiecare dimineata vin sa-l salute cateva raze si aceasta e tot ce stie el despre soare si cer.

Frunzele ii soptesc ceva, puiul nu intelege nimic, dar soapta lor il face sa uite de singuratate. Uneori pana la cuib zboara o buburuza mica, pantecoasa, imbracata in haina rosie cu picatele negre, care de fiecare data ii tine de urat, ii povesteste o multime de lucruri hazlii. Astazi e ziua cand va veni buburuza. Trebuie sa faca ordine, nu e corect sa-ti intampini prietenii intr-o locuinta neprimenita.

Si iata ca cineva bate la usa:
        - Buna dimineata, il saluta prietena sa. Cum ai dormit? Aripioarele iti sunt pregatite de zbor?
        - Inca nu, raspunde mica vrabiuta. De dormit, insa, am dormit bine. Doar ca am visat un vis ciudat… Se facea ca zburam impreuna cu un frate, hat pana-n bolta cereasca. Brusc aripioarele mi-au cedat, am ametit, era cat pe ce sa cad. Noroc ca in vis m-a sprijinit fratiorul… Eh, ofteaza puiul, de ce toata lumea are frati, doar eu sunt singur-singurel pe lume?
        - Ai fi avut, zice buburuza, daca nu erau atunci acei copii atat de lipsiti de inima…
        - Care copii? nu pricepe puiul.
        - E o istorie trista… Mai bine sa nu o cunosti. Sa vorbim despre altceva.
        - Spune-mi! insista micul ghemulet cenusiu. Te rog!
        - Daca tii cu tot dinadinsul… Dar te avertizez, e posibil ca de acu incolo vei fi si mai trist…
        - Se nimerise o zi calda, minunata, isi incepe povestea buburuza. Stand pe o floare m-am gandit ca ar trebui sa ma inalt, sa-i multumesc soarelui pentru caldura si dragostea ce mi-o arata. Am falfait din aripioare, m-am inaltat, dar am simtit ca nu-mi ajung puteri, soarele totusi e prea departe. I-am strigat multumesc si fiindca obosisem – m-am asezat pe crenguta unui arbore. Crenguta se dovedi a fi chiar cuibul in care te gasesti acum. Am vazut cinci ousoare rotunde, stralucitoare, foarte dragalase.
Le priveam si ma minunam cat de rotunde sunt. Deodata am observat doi copii ce se furiseaza spre cuib. Tocmai sosise pasarea-mama. Incepuse sa strige, sa ceara ajutor, dar ce poate face o mica pasarica in fata puiului de om?
        - Taci, nu tipa! a zis unul din copii. Nu ti le luam pe toate. Un ou iti ramane!
        Si-au bagat iute in san patru din cele cinci ousoare, au coborat, apoi i-am vazut urland de bucurie in timp ce izbeau cu putere ouale de pamant… Cel care a fost lasat in cuib… esti tu.
        - Doamne, de ce au facut un lucru atat de oribil? plange puiul de vrabiuta. Mi-e frica de puiul de om…
        - Nu trebuie sa-ti fie frica. In curand vei deveni o adevarata pasare. Pe o pasarica ce zboara nu e usor sa o prinzi. Mai rau e de noi, gazulitele. Ne prind, ne rup aripioarele si ne arunca. Insa vreau sa stii – nu toti copii sunt la fel. Unii dintre ei sunt foarte cumsecade… Regret cele intamplate. Dar nu am fost in stare sa ajut cu nimic… Eu plec, incheie cu tristete buburuza, isi ia la revedere si coboara in lumea florilor si a gazelor sale.
        A doua zi, buburuza rosie cu picatele negre nu mai vine la cuib. Nici a treia, nici a patra zi. Puiul nu-si gaseste locul.
        - O fi patit ceva? se ingrijoreaza el. Neaparat voi merge sa vad ce s-a intamplat! Puisorul falfaie din aripi, acestea il inalta, dupa care lin, usor il aseaza pe iarba.
        - Ruza-buburuza! striga mica vrabiuta. Unde esti?!
        - Sunt aici, o aude vorbind si o vede pe o frunza de romanita. Mi s-a rasucit o aripioara. Pot zbura, insa doar pe deasupra florilor. Totul e bine. In curand o sa-mi treaca.
        - Ce frumoase sunt florile, se bucura puisorul si topaie prin iarba. Daca nu te superi o sa mai raman, lumea de jos imi place.
        - Cum sa ma supar? Din contra. Sunt foarte bucuroasa, zice buburuza, apoi ii arata oaspetelui o floare de trandafir unde de obicei isi are culcusul. O multime de furnicute alearga sa-l vada, cativa bondari il privesc mirati, un fluture alb il saluta de parca l-ar cunoaste de cand lumea si doar o musca pantecoasa, cu spatele verde bazaie enervata, dar buburuza ii explica ca musca e mereu enervata, mereu bazaie nemultumita.
        - E minunat la voi, constata puisorul, dar nu raman prea mult. Mamica ar putea sa-si faca griji. Trebuie sa plec! si puiul de vrabie misca din aripioare, insa, vai, aripioarele nu-l asculta. Micul ghemulet topaie, tipa, cere ajutor si moare de frica la gandul ca in orice clipa ar putea sa apara copiii cei rai.
        - Priviti! se opresc doua fetite. Un puisor de vrabie…
        - E atat de dragalas, il ia in palma cea mai mica dintre fetite.
        - Sarmanelul… Probabil o fi cazut din cuib, sopteste cealalta. Inca nu a invatat sa zboare.
        - Sa-l luam acasa, propune fetita mai mica.
        - Te gandesti ce spui? Va muri de tristete.
        - Il tinem la balcon, ii dam semincioare, ne jucam, il sarutam, il incalzim, daca il lasam va fi mancat de vreo pisica, nu ti-e mila?
        - Vorbesti nerozii, se supara fetita mai mare. Iti dai seama cum ar fi sa ne ia cineva, sa ne tina inchise, sa ne dea bomboane, dar sa n-o vedem pe mamica? Si el are o mamica.
        - Atunci? Ce facem? incepe sa planga micuta. Nu vreau sa-l manance pisoii!
        - Nu te intrista, o linisteste surioara mai mare. Hai sa-i gasim repede cuibul!
        Bietul pui tremura din tot corpul. Inima ii revine abia dupa ce isi da seama ca se afla iarasi in cuib.
        - Adevarat, nu toti puii de om sunt la fel, se gandeste el. Doua fetite cu inima buna. Cand voi creste – numaidecat le voi cauta sa le zic multumesc…

Obosit, puisorul adoarme. Viseaza ca impreuna cu fluturasii, cu buburuzele zboara, pluteste pe deasupra florilor, apoi se inalta sus, sus – pana la Soare! Soarele e cel ce-i iubeste, ii incalzeste intotdeauna pe toti…

Cele mai ... jucarici!